Odiseea spațială în epoca nucleară

Cazul „Odiseea spațială 2001” este unul atipic pentru literatura și cinematografia SF. Pentru că primul a apărut filmul, pentru realizarea căruia directorul de producție Stanley Kubrick a cooperat cu scriitorul Arthur C. Clarke, și abia apoi cel de-al doilea a lansat romanul omonim, ce-i drept, în același an, 1968.

Despre film, în contextul cinematografiei americane a vremii, a scris Alex Maniu un articol vast și interesant aici. Însă cartea, după părerea mea, nu îi este întru-totul tributară filmului. Și chiar dacă ar fi fost, contribuția lui Arthur C. Clarke în film a fost una esențială.

Să nu uităm că  „The Sentinel”, povestirea scriitorului britanic care a stat la baza întregului concept, a fost publicată prima oară în 1951. Ca un Fun-fact, purtând titlul „Sentinel of Eternity”, ea a fost inclusă în singurul număr al revistei 10 Story Fantasy. Un detaliu și mai hazliu care cred că merită amintit este că povestirea a fot scrisă în 1948, deci cu trei ani înaintea primei sale apariții, pentru un concurs organizat de BBC, ocazie cu care nu a fost selecționată sau premiată.

Revenind la carte, ce mi se pare mie că se remarcă, acum, după mai bine de jumătate de secol de la apariția ei și la douăzeci de ani după anul prognozat pentru desfășurarea evenimentelor, este viziunea de un optimism aproape naiv asupra dezvoltării spațiale a omenirii. Probabil că, în prolificii pentru știință ani ‘60, când cursa pentru spațiu între URSS și SUA accelera, iar experimentele nucleare dădeau rezultate tot mai spectaculoase, linia dreaptă a forecastului progresului ar fi intersectat cumpăna dintre milenii chiar și mai sus. Însă, după cum știm, lucrurile în desfășurarea efectivă a timpului au lăsat mult de dorit.

Din unele puncte de vedere, nu din toate.

Pentru că, așa cum li se întâmplă deseori scriitorilor de science fiction când anticipează tehnologia viitorului, scenariul său a „căzut” destul de departe de realitatea faptică a începutului de mileniu III.

Și aș începe cu tehnologia, în care viziunea lui Clarke îi este foarte tributară celei aparținându-i lui Von Braun, din foarte multe puncte de vedere. De la felul în care prezumtiva stație spațială era structurată, la forma și funcționalitățile capsulelor-costume de o persoană pentru misiuni în spațiu deschis, toate elementele se potrivesc foarte bine cu viziunea doctorului în rachete german. Viziune care a ajuns să fie depășită înainte de a avea o șansă să fie pusă în practică.

Iată cum își imagina Von Braun zborul către Lună: în două episoade, cu un avion ajuta de o rachetă pentru a se elibera din puțul gravitațional terestru și cu o haltă pe o stație orbitală gonflabilă, aflată în rotație pentru a simula un efect gravitațional.

Că stația spațială internațională ISS, gătată în 1998, deci foarte aproape de anul acțiunii din roman, nu are nici acea formă, nici acele standarde de confort, cred că nu e un secret pentru nimeni.

Materializată printr-un labirint de tuburi perpendiculare între ele, susținând panouri solare enorme, ISS nu are nimic de-a face cu gogoașa care se învârtește în jurul unui ax butucănos, de care e prinsă cu o mulțime de cabluri și lifturi, cum preconiza Von Braun că vom monta pe orbită.

Clarke însă i-a dat crezare. În 1968, acel proiect părea realizabil. Părea că, fără a crea tot confortul de pe Pământ, o stație specială nu ar fi niciodată construită. Ei bine, confortul astronauților a avut, în realitate, mult mai puțină importanță în designul spațiului locuibil de pe orbită decât crezuse el. Tuburile sunt mult mai strâmte, nici vorbă de rotație care să creeze o gravitație artificială.

Dar, poate cea mai mare diferență care-ți sare în ochi când compari cele două designuri este lipsa panourilor solare din proiectul anilor ‘55. Cum se putea așa ceva? Păi… pentru că stația lui Von Braun urma să fie alimentată de un generator nuclear! Ei, da! Oamenii aveau, credea el, să care în spațiu un reactor nuclear! Și Clarke a luat-o de bună. Și nava lui, Discovery One, era alimentată de un reactor nuclear, exact cum era și rachetuța din proiectul lui Von Braun, care avea să ajungă la Lună.

Un alt chițibuș din Odiseea spațială 2001 care astăzi ne pare nostim este toaleta de pe avionul spațial, care, de asemenea, induce gravitație prin rotație. Ca să poată bieții pasageri elibera într-un mod cât mai natural, cabina toaletei era montată pe un rulment enorm si învârtită cât timp… mă înțelegeți. Dacă ne gândim la furtunul aspirant de pe ISS, pe lângă care și chioșcul din lemn din fundul curții pare un lux, această abordare mi se pare de-a dreptul înduioșător de naivă. Păi, cum, măi, frate, să nu ai un minim de respect pentru momentele solitare ale astronauților? Iată că nu s-a gândit nimeni la confortul momentelor lor…

Apoi, costumul pe care l-a imaginat Von Braun și pe care Clarke l-a adoptat, într-o oarecare măsură, pentru ceea ce acum numim misiuni EVA (Extravehicular activity) este un adevărat giuvaier tehnologic, plin de brațe robotice și unelte încorporate. Care nu a fost produs niciodată.

Chiar și comunicarea cu baza, realizată printr-o antenă parabolică a cărei orientare trebuia să fie perfectă spre Pământ, respectiv intervențiile asupra exteriorului navei mi s-au părut inspirate din filmele propagandiste ale deceniului trecut celui în care cartea a fost scrisă.

În fine, și obsesia omului pentru explorarea Lunii mi se pare împrumutată în acest roman de la Wernher von Braun. Și cum ar fi putut fi altfel, când cu zece ani mai devreme (1955) aceste filme

https://www.youtube.com/watch?v=8zcU85O82XE

https://www.youtube.com/watch?v=eXIDFx74aSY

propagandiste erau servite publicului, iar începând din 1958 programul spațial al NASA trimite sateliți pe orbită? Doar trei ani mai târziu, în 1961, primul american ajungea în spațiu. În aceste condiții, a pune o bază permanentă pe Lună nu avea cum să pară, în 1968, un obiectiv chiar atât de intangibil pentru anul 2001, nu-i așa?

Însă nu toate elementele din Odiseea spațială 2001 sunt adaptări ale viziunii lui Wernher von Braun. Elemente precum somnul profund, cu încetinirea proceselor vitale ale omului, respectiv nebunia calculatorului, elementele care fac deliciul părții „hard” a acestui SF nu sunt tributare nimănui altuia decât geniului autorului.

Deși unele elemente din motivația devierii programului computerului mi s-au părut, astăzi, naive, efectul în literatură a fost unul incontestabil. La fel cum a fost și ideea de bază, cea moștenită din Santinela. Funcționarea portalului galactic trebuie să recunosc că mi-a plăcut, mai ales descrierea iluziei optice care face paralelipipedul să semene pentru ochi cu forma lui negativă, să-i spunem. Însă ultimele scene, cele cu camera de hotel de pe suprafața stelei și cele ce au urmat nu m-au încântat deloc. Dar într-o eră marcată de înarmarea atomică, o rezolvare ca aceea nu putea să nu fie gustată de public.

Una peste alta, o carte de referință, din orice perspectivă am privi-o, care va rămâne ca atare și pe viitor. Pentru că, poate mai important decât ceea ce spune, ea prezintă viziunea unei epoci. A unei epoci tumultuoase, dar optimiste, în care, deși stelele păreau că nu pot fi pentru om, cel puțin sistemul solar părea că poate. Ne aflam după Sfârșitul Copilăriei, dar la începutul unei tinereți promițătoare.

ilustrația de Ponciano @pixabay.com